Biserica Adventista Romana - Roma

Fata in fata cu Adevarata Evanghelie

Fata in fata cu Adevarata Evanghelie

Prefatã
Dr. Dennis Priebe este unul dintre reprezentanţii actuali ai
teologiei adventiste, un promotor al mişcării de rezistenţă numită
adventismul istoric, al unei teologii aproape uitate în lumea adventistă
largă. Cu adânci rădăcini în scrierile Ellenei White şi în teologia ultimei
generaţii (LGT – Last Generation Theology)[1] forjată de M. L.
Andreasen în cartea sa despre sanctuar[2], Pastorul Dr. Dennis Priebe,
actualmente speaker, evanghelist şi conferenţiar al postului TV
american Amazing Facts, militează pentru o trezire a adventismului
autentic în Biserică, un adventism pe care îl percepe ca fiind concentrat
într-o adevărată înţelegere şi trăire a Evangheliei.

Aceasta implică şi o critică a falsei evanghelii şi, implicit, o rezistenţă faţă de anumite aspecte

ale teologiei, spiritualităţii şi atmosferei „evanghelice” promovate în
ultimele decenii în Biserica noastră, în special în ţările bogate.
Pentru a înţelege mai bine spiritualitatea lui Dennis Priebe, trebuie
să enumerăm aici lideri ai Bisericii şi personalităţi din aceeaşi generaţie,
dintre care unii mai sunt în viaţă, iar alţii aşteaptă învierea drepţilor:
Robert Pierson, Kenneth Wood, Herbert Douglass, Jean Zurcher.
Ar fi nedrept să credem că teologii adventişti sunt împărţiţi în
două „tabere”, aşa cum unii caută să simplifice lucrurile. Realitatea
este că avem o gamă destul de variată de nuanţe de centru, între aripa
„liberală” („progresistă”, „evanghelică”) şi aripa ultraconservatoare,
„fundamentalistă”. Toţi aceştia încearcă să slujească Biserica aşa cum
înţeleg, au instituţii şi publicaţii prin care îşi promovează mesajul, fiecare
fiind convins că el are mesajul autentic. Probabil unii ar opta pentru un
sistem care să nu permită nici o libertate de expresie diferită de ceea ce
se promovează de la centru. Există riscuri în fiecare sistem, dar Biserica
permite existenţa concomitentă a unor interpretări teologice şi opţiuni,
în special acolo unde nu există încă o poziţie oficială.
Nu putem intra în toate subtilităţile controversei într-o prefaţă.
Cea mai înţeleaptă poziţie este să păstrăm respectul pentru toţi cei care
trudesc în această misiune, indiferent de orientarea teologică profesată
în cadrul acceptabil al doctrinei adventiste. Din nefericire, disputele potprovoca tensiuni şi antipatii întemeiate pe prejudecăţi, de aceea vă
încurajăm să studiaţi cartea într-o manieră nepartizană şi cu conştiinţa
că aici ascultaţi doar una din părţile implicate în această polemică. Cartea
nu urmăreşte să ne ofere muniţii, ci să ne ajute să gândim şi să reevaluăm
înţelegerea noastră personală, pe baza unui studiu înnoit al Evangheliei.
Dr. Dennis Priebe a predat teologie la Pacific Union College în
California, înainte de 1980, coleg al Dr. Desmomd Ford, fondatorul
adventismului evanghelic. În urma controversei stârnite de teologia lui
Ford, care dusese orientarea evanghelică adventistă până la penultimele
consecinţe (o teologie a „numai îndreptăţirii – numai prin credinţă” şi
înlăturarea doctrinei judecăţii de cercetare), Dennis Priebe, ca mulţi alţi
adventişti din acea perioadă, a aprofundat studiul acestor probleme şi a
ajuns la concluziile care sunt exprimate în această carte, cu titlul original
Face to Face With the Real Gospel (1985).[3]
Pentru a înţelege mai bine teologia acestei cărţi, este bine să
cunoaşteţi care sunt ideile accentuate de acest grup de opinie, probabil
cel mai bine fiind formulate de pastorul american Larry Kirkpatrick[4]
în 2005 (Cleanse and Close: Last Generation Theology in 14 Points).[5]
În câteva cuvinte, această teologie care se reclamă pe sine ca
fiind adventismul istoric, şi care la o analiză atentă ar putea fi chiar aşa
(de ce nu?), poate fi rezumată în forma unor afirmaţii:
1.Natura umană este slabă în faţa păcatului, omul se naşte cu slăbiciuni
şi tendinţe spre rău.
2.Oamenii se pierd din cauza alegerii lor personale, nu din cauza
moştenirii genetice.
3.Pocăinţa este un dar al lui Dumnezeu, al cărui har ne caută înainte ca
noi să înţelegem propria nevoie.
4. Nimic din ceea ce facem în calitate de creştini nu ne procură un cât
de slab merit mântuitor.
5.Îndreptăţirea păcătosului este concomitent un act legal (a fi declaratnevinovat, drept), cât şi o acţiune (a fi făcut drept, a fi sfinţit, după
modelul lui Hristos). Astfel, desăvârşirea caracterului creştin este nu
doar cerută, ci şi făcută posibilă, ca parte din Evanghelie. Ambele aspecte
sunt lucrarea lui Dumnezeu şi necesare pentru mântuire, implicând o
cooperare cu Dumnezeu.
6.Ascultarea de Dumnezeu este atât o condiţie, cât şi o cerinţă
permanentă în ce priveşte mântuirea.
7.Isus, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, a renunţat la privilegiile
Dumnezeirii şi la exercitarea puterilor supranaturale în favoarea Sa,
născându-Se şi trăind printre oameni în aceeaşi natură (căzută) a întregii
umanităţi. El a venit pe pământ nu ca dumnezeu inferior, ci în calitate de
om adevărat, supus total Legii lui Dumnezeu.
8.Isus a fost ispitit în toate, ca şi noi, atât din propria natură, cât şi din
afară. Dacă El nu Şi-ar fi asumat natura umană aşa cum era ea, aceasta
nu ar putea fi vindecată. El a trăit aşa cum va trebui să trăim şi noi după
sigilare. Această putere nu este în noi, ci în El, iar El ne va susţine în
continuare, chiar după încheierea timpului de probă (de har) pentru lume.
În acest scop, El ne pregăteşte astăzi pentru a avea biruinţa deplină
asupra păcatului.
9.Ispăşirea prin Hristos a fost promisă în Eden şi a început odată cu
întruparea şi moartea lui Isus. În anul 31 El S-a înălţat şi ne reprezintă
înaintea Tatălui, care acceptă ispăşirea aceasta în favoarea noastră.
Prin ea suntem împăcaţi cu Dumnezeu chiar atunci când acceptăm
darul iertării Lui şi curăţirea inimii. În anul 1844, Isus a intrat în a doua
încăpere a sanctuarului ceresc, inaugurând faza finală a lucrării Lui de
ispăşire.
10.Nici Luther, nici adventiştii milleriţi din anii 1840 nu au încheiat
Reforma şi nu au înţeles mesajul triplu din Apocalipsa 14 şi 18. Curăţirea
sanctuarului ceresc este legată de curăţirea vieţilor noastre pe pământ,
de desăvârşirea credincioşilor şi a unui popor unit. Adevăraţii adventiştior avea experienţa încetării păcatului, după care (în timpul de
strâmtorare), vor trăi fără păcat şi fără nevoia de iertarea păcatelor;
dar numai în puterea Aceluia pe Care L-au ales, prin Duhul Sfânt.
11.Revenirea lui Isus este întârziată de nedesăvârşirea poporului lui
Dumnezeu, care generaţii de-a rândul, după 1844, nu s-a despărţit
complet de păcat (necredinţă, secularism, neconsacrare, tensiuni).
12.Dumnezeu a lăsat ca revenirea lui Isus să poată fi grăbită prin
atitudinea poporului Lui, printr-o viaţă care reflectă viaţa lui Hristos,
ceea ce ar aduce evenimentele care preced Adventul: ploaia târzie,
marea strigare, sigilarea, legea duminicală, evenimente care afectează
momentul încheierii timpului de probă pentru lume şi implicit momentul
revenirii Domnului.
13.Evanghelia este mai mult decât o declaraţie legală a iertării păcătosului,
ea se preocupă de vindecarea noastră şi se concentrează în a prezenta
lumii imaginea reală a lui Dumnezeu ca Prietenul nostru cel mai bun.
14.În ciuda rătăcirilor noastre, Dumnezeu este gata să lucreze printr-un
popor care se pocăieşte. Dumnezeu pregăteşte pe credincioşi pentru
momentul transformării şi înălţării. Nu este necesară adăugarea unui
nou punct la cele 28 articole fundamentale, deoarece doctrina despre
ultima generaţie se regăseşte în învăţăturile Bisericii. Când AZŞ vor
îmbrăţişa acest adevăr, vor deveni „cele cinci fecioare înţelepte”.
Adevărul prezent, înflăcărat de Duhul lui Dumnezeu, care poate
transforma, va produce lumina care va lumina lumea printr-o Evanghelie
trăită de cei care o predică. Astfel caracterul lui Dumnezeu va fi
îndreptăţit în univers şi în lume.
Aceste accente nu ne sunt străine, deoarece s-au predicat în
bisericile româneşti multă vreme de unii pastori, s-au difuzat scrieri
asemănătoare. Şi astăzi mai sunt predicatori care le promovează. Nu
putem hotărî într-o prefaţă, dacă aceste sublinieri reprezintă precis ceea
ce trebuie să credem. Personal aş avea unele obiecţii sau măcar nişte
întrebări. Dar de când am citit cartea lui Dennis Priebe în textul original,nainte de 1989, şi am tradus-o pentru mine şi pentru prieteni, m-am
întârit în convingerea că adventismul nu are nevoie de evanghelia
evanghelicilor, ci de evanghelia din Evanghelie, şi că adevăratul Spirit al
adventismului este de regăsit în scrierile Ellenei White şi dincolo de ele,
într-o recuperare a mesajului biblic.
Prin natura ocupaţiei sunt deschis către o cercetare largă şi am
avut de învăţat ceva din toate orientările teologice adventiste şi
neadventiste. În mod sigur, adventismul ar avea mai mult de câştigat
prin dialog frăţesc şi confruntare intelectual-spirituală, decât prin ostilităţi
surde sau ignorare reciprocă. Mulţi AZŞ „liberali” sau „evanghelici” ar
fi rămas într-o poziţie de echilibru, dacă ar fi fost dispuşi să studieze mai
serios probleme ca acestea prezentate de Dr. Priebe şi de asociaţii săi.
De asemenea, dacă aceşti fraţi cu orientare predominant escatologică
şi white-istă ar fi dispuşi să înţeleagă şi îngrijorările celor cu orientare
predominant biblic-exegetică şi pragmatică, am avea un argument
convingător în favoarea lucrării puternice a Duhului Sfânt în rândurile
noastre.
Recomand cu toată inima studiul acestei cărţi, care ne invită s-o
verificăm cu Scriptura. Tot ce este omenesc este imperfect, inclusiv
observaţiile noastre, dar Dumnezeu conduce toate lucrurile spre cel
mai mare bine al nostru.
Cu dragoste în Hristos Domnul nostru,
Florin Lăiu