Biserica Adventista Romana - Roma

“MOLOTOV Cocktail”

(Articol preluat de la autor, publicat şi de http://www.adventistreview.org/issue.php?issue=2013-1516&page=18#.Ub9ouL29bf8.facebook)

bomba din mana

Primele raze de soare în nuanţe de roşu se văd printre structurile de metal ale gării „Ostiense” din Roma, Italia. Pe peroanele nr.14 si nr.15, dorm împrăştiaţi direct pe ciment, mai bine de 150 de persoane. Unii sunt sunt foarte tineri au chiar 14-15 ani. Nu departe de linia de metal stau corturi murdare in care dorm alte cateva zeci de persoane. Sunt refugiati  din Pakistan, Afganistan, Irak , Iran.. Sunt singuri, flămânzi si foarte trişti. Nimeni nu-i bagă în seamă. În fiecare sâbătă şi în fiecare dumincă dimineaţa le ducem de mâncare. Marian, Simona, Ulise, Sami, Vali,  sunt cîţiva din echipă, care împreună cu ceilalţi, mă ajută în mod constant şi pun suflet în lucrare aceasta. Dragostea lor pentru aceşti nenorociţi tineri pierduţi este reală, palpabilă. Ca echipă, stăm de vorbă cu aceşti tineri „pierduţi”, glumim si uneori mâncam împreună.  Când îi văd de fiecare dată mi se  umple sufletul de bucurie. Cu ani in urma eram si noi ca ei…Singuri si străini.

Am crescut sub Comunism

Am crescut în România comunistă. Nu am fost neaparat foame de pâine. Viața a fost oarecum tihnită până când tatăl meu ortodox fiind a început să studieze Biblia și a descoperit Sabatul. El a încetat  să mai lucreze în zilele de sâmbătă. Mai mult, el a găsit Biserica Adventistă și a decis să se boteze. Aşa au început necazurile. La scurt timp după botezul său, guvernul a încercat să oblige pe tatăl meu să lucreze sâmbăta. El a refuzat. El a fost arestat și închis pentru trei ani și jumătate. În închisoare, l-au legat cu lanţuri, l-au bătut, l-au torturat fizic și psihic. Într-o sâmbătă dimineață, pentru că a refuzat să mănânce carne, gardienii l-au trântit la pământ, l-au legat iarăşi cu lanțuri, i-au deschis gura cu clește de fier, și au încercat să-l forțeze să mănânce supa de carne de porc, turnându-i supa fierbinte pe faţă, pe gură, pe gât. Orice a fost posibilă în România comunistă. Deci, torționarii săi au încercat totul pentru a-l facă să renunțe la credința sa. Ei nu au reușit. Într-o zi de toamnă senină s-a întors acasă. Era slab, dar faţa îi strălucea de bucurie. Era biruitor… Credinţa lui a înfrânt armatele comuniste.

Schimbare radicală

În ciuda experiența tatălui meu și a credința lui, am continuat să flămânzesc după hrană spirituală. Nu am făcut nici o schimbare în viața mea. Am fost lipsit de respect față de el și, uneori, a râs despre credința lui. Mergeam la biserică, participam la programele, dar nu-l cunoşteam pe Dumnezeu. Părinții mei s-au rugat foarte mult pentru mine. Într-o ocazie mi-au spus să postesc; a sunat ca o ironie pentru mine, și am rîs de ei. Nu am fost interesat de schimbare.

Totul pana într-o dimineata când  o voce puternică, ciudată,  s-a auzit in casa noastră: „La rugaciune că sunteti pe muchie de cutit.”  Am râs din nou, batjocorind pe  tatăl meu si pe Dumnezeu:  „Ce Dumnezeu putea să ne vorbeasca nouă?” „Iluzii si prostii de ale tatălul meu.”  Cateva ore mai tarziu am trecut prin cea mai grea experienta a vieţi mele. Am pregatit un cocteil Molotov care a explodat pe neaşteptate. Am fost lovit de socul exploziei. Hainele mi-au luat foc, a luat foc si  casa. S-a ars reteaua de curent electric si   mama a fost electrocutată. Cu ajutorul vecinilor care au sărit sa ne ajute focul a fost stins şi mama a supraveţuit. Dar eu am suferit mai multe arsuri; mâinile mele erau distruse. Dumnezeu în acea dimineata m-a avertizat că sunt în pericol de moarte, iar eu l-am batjocorit, si am ras. A fost ultima dată când am făcut haz de Dumnezeu. Din acea zi viaţa mea s-a schimbat. Am devenit un credincios.

Vindecare şi trimitere 

Câțiva ani mai târziu tatăl meu, Vasele Lupu, a fost internat în spital cu o boală gravă. Când m-am dus să-l viziteze, sa uitat în ochii mei, de la patul său de spital și mi-a spus încetişor: “Nu avem veşti bune; cancerul ar putea fi extins, spune medicul; dar mi-am pus viața în mâinile lui Dumnezeu. Sunt gata să trăiasc sau să moar, după cum El voiește.” Ne-am rugat împreună în camera de spital din București, România, și am plecat.

Două zile mai târziu, când m-am întors să-l vizitez pe tatăl meu, l-am găsit pregătesc să meargă acasă. “Ce s-a întâmplat?” Am întrebat. “Ai fost atât de bolnav!”

“Poate că am visat”, a replicat el, “dar după ce ai plecat, am văzut o lumină intens la piciorul patului meu. Un bărbat stătea în picioare, în lumină şi mi-a spus că Dumnezeu avea o lucrare pentru mine să fac. Mai târziu am întrebat colegul meu de cameră dacă şi el a văzut o lumină puternică sau auzit o voce în timpul nopții, dar el n-a văzut și a auzit nimic. Desigur, am fost vizitat de un înger! ”

Am rugat pe Dumnezeu să ne arate ce misiune avea pentru noi. Am început, împreună cu unul din frații mei, să vizităm închisorile din România: București, Iași, Târgoviște și Timișoara, unde tata a petrecut mai mulți ani ca un prizonier pentru credința lui în timpul comunismului. El a recunoscut mulţi dintre paznici, şi-a adus aminte şi de insultele pe care le-a îndurat din partea gardienilor și prizonierilor pentru credința sa. La o închisoare din sudul România, unde tatăl meu a stat un an ca prizonier, un paznic l-au recunoscut și i-a aruncat noi insulte. Tatăl meu și cu mine am început să împărtăşim cu prizonierii mesaje de speranță în Hristos. În aceeași zi, un băiat care era închis pentru crimele sale mi-a cerut o Biblie. I-am oferit una, iar când am plecat din închisoare, am oferit alta unui  gardian.

Pe masura ce anii au trecut, gardianul care a insultat pe tatăl meu a devenit dispus să asculte mărturia lui. Inima lui a fost atinsă, iar el a acceptat pe Hristos ca Mântuitor. El este acum un adventist de ziua a șaptea. Frații mei Doru și Săvel sunt de asemenea pastori. Recent, cineva a venit la una din bisericile lor și a cerut să fie botezat. Acest om l-a cunoscut pe Hristos pentru mulţi, ajungând să-L cunoască, printr-o Biblie a primită în închisoare. Este persoana căruia-i dăruisem Biblia. El este acum un membru al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Florea, un alt deținut, a fost botezat împreună cu el, și cei doi lucrează acum ca evangheliști. Ei au format un mic grup de 20 de persoane.

După câțiva ani de muncă misionară în închisori, împreună cu frații mei ne-am hotărât să ne pregătim pentru a deveni pastori. După studiile de teologie pastorală și de slujire ca pastor în mai multe districte, chemarea mea m-a adus la Roma, Italia. Port pe inima mea de mulți ani de rugăciunile tatălui meu, şi experienta neobisnuita prin care un Dumnezeu răbdător și iubitor pune capăt deodată unui mod badjocoritor de a fi,  care m-a smerit, și care m-a chemat în lucrarea sa. În bunătatea Sa, El mi-a făcut un martor la multe experiențe speciale.

Mă gândesc la ultimii cinci ani în care am sacrificat vacante mele și bani pentru persoanele din Africa în deșertul Kalahari și Kongola, Namibia. În special, am fost atins de boșimanii din Kalahari, atât de simplu și săraci, și totuși cu o inimă atît de mare. Boșimanii te primesc în șopronul lor cu bucurie, și te ascultă ore în şir, tot atât de mult timp cât doreşti să vorbesc cu ei. Uimitor, m-am întâlnit acolo cu echipa celor de la „It is writen”. Împreună cu ei și cu alți voluntari am construit sonde pentru apă cu pompe solare. Apoi, am construit o biserică mică în Tsumkwe. Colaborarea cu unul dintre colegii mei, pastor Sorin Neacsu, cu cei de la ADRA Italia, și voluntarii de la Roma și Torino, am construit în regiunea Caprivi o școală, o clinică, și un orfelinat. Pe parcursul acestor cinci ani, m-am alipit, m-am îndrăgostit de Africa și copiii care trăiesc în acea regiune. Ajutorul special al lui Dumnezeu ne-a permis să investim mii de euro în folosul orfanilor care trăiesc acolo. Noi înșine nu ne putem explica modul în care suntem capabili să investim atât de mult, deoarece nu am avut nici un fel de resurse. … Si tot ce am dat ni se pare ca si cum ar fi fost  caţiva centi… Iar aceşti ultimi anii petrecuti farţ vacanţe au fost printre cei mai frumosi, iar Dumnezeu a avut grija sa ne bucuram si de un timp special impreună cu familia.

Provocare în Roma

Africa nu a fost singura provocare. În Roma, experientă tot atât de multe surprize ca și în desertul Kalahari. Italia a devenit o destinație de emigrare pentru oamenii de astfel de naționalități variate precum Rusia și România, Peru și Brazilia, Ghana și Sudan, Insulele Filipine, Pakistan și Afganistan. Imigranții aduc noi nevoi și provocări. Aceştia sunt în căutarea unei case, unui un loc de muncă, și, nu în ultimul rând, în căutare după Dumnezeu. Pentru Uniunea Italiană a fost o reală  provocare în stabilirea comunităților bisericești etnice, comunităţi de 30 sau 40 de persoane care au crescut rapid în biserici de mii de oameni. Sase biserici din Roma includ: trei comunităţi pentru italieni nativi, împreună cu câte o comunitate pentru filipinezi, latino-american, și comunitățile românești. Aşa s-au nascut marile provocari misionare.

Răspunzând împreună la marile provocări misionare ale orașului nostru, am facut echipa cu pastorul Shawn Boonstra, vorbitor şi apoi director la „It Is Written.” Bisericile noastre au distribuit peste 600.000 de invitații, au fost mai multe articole au apărut în presă şi au existat anunțuri peste tot. Efortul a fost, cred, fără precedent în Roma. Cu patru zile scurte înainte de prezentarea de deschidere am fost opriţi de o mână ascunsă. Munca noastră și rugăciunea în aceste patru zile au devenit mai febrile decât oricând. A trebuit să redistribumi zeci de mii de pliante, și schimbarea locului de transmitere a generat noi interviuri televizate și mai multe articole de ziar. Slavă lui Dumnezeu, în seara de deschidere au fost mai mult de 600 de participanti.

Un tânăr student la Institutul de Teologie Ortodoxă care avea deja parohia sa în timp ce se pregătea pentru a deveni preot, a învățat  predicarea biblică de la  domnul Boonstra. Studiile anteriore nu a reușit să-l ajute în direcţia aceasta. El a decis să renunțe la slujba lui de parohie, iar acum el este un membru al bisericii din Roma.

Slujirea continuă

În timp ce toate aceste lucruri din viața mea îmi trec prin minte, mă îndrept împreună cu grupul de voluntarii spre gara „Termini.” Zeci de oameni infometati ne așteaptă acolo. Razele roşii ale soarelui de dimineaţă sunt în mod clar vizibile acum. Tineri ce adineauri dormeau sunt deja treji. În câteva momente, poliția va fi aici pentru a-i alunga. Trebuie să ne grăbim să le dăm ceva de mâncare. Acest lucru este tot ce vor mânca astăzi. Recent unul dintre colegii mei a îndrăznit să întrebe pe o femeie ce stătea pe marginea trotuarului dacă-i este foame; ea a început să plângă. Un plâns tăcut cu suspine. În timp ce i-a dat pachetul a vazut cum lacrimi mari, i se rostogoleau pe obraz.

Oamenii au uitat în mare parte să plângă în Roma; dar suntem încă primiţi cu lacrimi și bucurie. Este aceeași bucurie pe care am întâlnit-o în Kalahari.

Posibil că da, sau poate că nu, să fie același sentiment, născut în mine atunci când mă gândesc de unde m-a scos Dumneze şi m-a adus la EL. Aceşti tineri înfometaţi poate că nu vor învăţa nimic, sau poate vor învăţa, aşa cum am făcut şi eu, că există un Dumnezeu care vorbește oamenilor, nu numai cu privire prezentul lor, ci despre viitorul lor.

Poate pâinea din mâna mea,  este bomba…. 

(Lupu Corneliu Benone)

(tradus Lupu Săvel cu acordul autorului)