Biserica Adventista Romana - Roma

Tema 5

Iaaziel, nebunia credinței și cântecul bătăliei

 

Claude Joseph Rouget de Lisle (1760-1836), a compus în noaptea dintre 25 și 26 Aprilie 1972, în urma declarației de război din partea Franței pentru Austria, La Marseillaise. Imnul a devenit chemarea la arme în timpul Revoluției franceze si a fost numita  Marsigliese pentru că era cântată pe străzi de voluntarii (federes), care veneau din Marsiglia la  Paris. Hector Berlioz a compus o versiune pentru orchestră. Mozart în concertul pentru pian și orchestră n.25 în Do major K.503 a utilizat aceleași note iar Tchaikovsky a reluat tema imnului în Overture. În 1816 La Marsigliese a devenit imnul național al Franței. Un cânt de bătălie. De fapt aproape orice imn  național are în el  o temă militară, chiar si imnul Italiei…

 

Imnul face parte  din viața noastră. Ne nastem in armoniile cantecului de dragoste sau al cantecului de razboi. Viata este un continu schimb intre ele. Istoria Bibliei este o istorie a muzicii:  Iov vorbeste despre „cântecul stelelor” in ziua in care am fost creati; Miriam conducea  poporul exodului in cantare David, Asaf, Solomon compuneau psalmi si chiar și în robia babiloniană evreii au continuat sa cante. Psalm 137. Maria mai târziu si Elisabeta insoteau nasterea Mantuitorului cu armoniile  ”Magnificatu-lui” iar sfintii  în Apocalpsa urmau sa cante „Cântare a Mielului”.

 

Cantecul de război.

”Fii lui Moab și fii lui Amon, și cu ei niște Moaniți, au pornit împotriva lui Iosafat ca să îi facă război. Au venit și i-au spus lui Iosafat: ”Iată că o mare mulțime vine împotriva ta din celălalt capăt al mării…”

 

Poporul lui Dumnezeu avea mari probleme… S-a trezit deodata in mijlocul unui razboi nedorit, si pe deasupra nepregatiti. Ce sa faca? Totul este împotriva lor. La fel ca ei traim uneori si noi aceeasi experinta, ni se pare că lumea cade asupra noastră, că suntem acoperit de probleme. Iosafat, regele  Iudeei, era întristat și abătut pentrucă armatele inamice îl înconjurau iar viitorul părea întunecat.

Tatăl meu deseori îmi povestea de pe timpul războiului. Pe atunci era doar un copil. Locuia la țară și auzea tunurile și trupele apropiindu-se. Toți tremurau înfricoșați. Nu aveau unde să fugă iar viitorul era nesigur. Fără a putea face nimic, se plecau pe genunchi și se rugau. La fel ca ei, Iosafat „și-a pus în inimă să caute pe Domnul, și a declarat un post pentru toată țara lui Iuda (2Cr 20:3). Și poporul a venit la Templu pentru a ruga pe Dumnezeu să aibă milă de ei și să îi scape.

Toată țara lui Iuda, barbatii, soțiile chiar și copii stăteau înaintea Domnului”. Toți erau uniți în inchinare. Este ciudat faptul ca pasajul nu vorbeste despre jale, disperare, dimpotriva este o adunare de lauda, de adorare. Evident un astfel de comportament este anormal in timp de razboi. Mai intai este total nepotrivit sa aduni toata multimea intr-o cetate si sa lasi cetatile lui Iuda goale. Ar fi fost o prada usoara pentru invadatori. In Ierusalim, in caz de asediu, foametea ar fi venit repede… Apoi ca si cum n-ar fi ajuns aceste miscari ”lipsite de strategie militara,” adunarea de la Ierusalim in loc sa faca plan de aparare, provizii, incepe sa cante si sa se roage… Extrem de ciudat.

 

Conducând cerimonia, Iosafat i-a cerut lui Dumnezeu să  intervina si s-a rugat: „Doamne, Dumnezeul părinților noștri, nu ești tu Dumnezeul cerurilor? Nu domnești tu oare peste toate popoarele pământului? Nu ai în mâinele tale tăria și puterea așa ca nimeni să nu-ți poată sta împotrivă?”(v.6). Nu protejase Dumnezeu poporul care și-l alesese în trecut? Nu dăruise El oare poporului său țara acea? Iosafata imploră pe Dumnezeu: ”Dumnezeul nuostru nu vrei oare să-i judeci? Noi suntem fără putere înaintea acestei oștiri care vine împotriva noastră; nu știm ce să facem  dar ochii noștri sunt îndreptați spre Tine„ (v.12)

 

Închinare în mijlocul luptei

Între timp ce tot Iuda, mari și mici, erau adunți înaintea Domnului, Duhul lui Dumnezeu” veni în mijlocul adunării peste Iahaziel, fiul lui Zaharia, fiul lui Benaia… dintre fii lui Asaf„ (20,14).Cine era Iahaziel? Nimeni. Nu era un prooroc de profesie, nu fusese educat în școlile proorocilor, nu era nici ucenicul al vreunui profet. Era  doar un simplu muzician! Textul biblic ne spune că era fiul lui Asaf, cunoscut ca muzician și compozitor în casa lui David, mulți ani înainte.Un cântăreț Iahaziel a început să vorbească/cânte: „Nu vă temeți … căci nu voi veți lupta ci Dumnezeu … Domnul este cu voi” (v.15-17). La cântarea sa îi răspunseră leviții dintre fii Coreiților și dintre fii Coreiților s-au sculat și au lăudat cu glas tare și puternic pe Domnul, Dumnezeul lui Israel” (v.19). Coruri, cântări și închinare în timpul luptei! Nebunii. Nimeni nu vorbește despre apărare, despre arme, despre trupe…

Totuși dimineața următoare Iosafat cheamă  toate trupele sale, dar le încredință pe toate în mâinile lui Iahaziel, musicianul: „Încredeți-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, și veți fi în siguranță; credeți în prooroci săi și veți birui” (v.20).

 

Cântecul luptei

Sfătuit de Iahaziel, regele credincios, continua să facă   mișcări aparent stupide:

1.Înainte de toate regele chemă trupele sale împreună cu tot poporul. În niciun război nu se amestecă soldați cu civilii, însă el cheamă nu numai locuitorii Ierusalimului ci și din diferite locuri pe toți Iudeii. Fără îndoială o acțiune irațională.

2.Urmează un alt gest asemănător: părăsesc cetatea și se îndreaptă înspre deșert: „A doua zi disdedimineață, au pornit spre pustia Tecoa” (20,20). Nu este nici-o logică militară în cea ce face! Cetatea fără apărare ar putea fi o pradă ușoară, trupele și poporul nu au mari rezerve de hrană în deșert…

3.Nu au arme, dar regele sfătuit de profet, înlocuiește trupele sale care erau în prima linie cu un cor care înălța laude la adresa lui Dumnezeu! „Apoi în învoire cu poporul, a numit niște cântăreți care, îmbrăcați cu podoabe sfinte, și mergând înaintea oștirii, lăudau pe Domnul și ziceau: „Lăudați pe Domnul căci este bun, căci îndurarea lui ține în veac !” (vers.20.21).

Tabloul este foarte simplu: două oștiri; de o parte o armată compusă din trei națiuni: Moab, Amon și Moanții cu o mare mulțime de arme și soldați; de partea cealaltă puțini soldați împreună cu toți locuitorii Ierusalimului, fără arme, dar rugându-se și cântând… Ce se întâmplă? Între timp ce cantarile de laudă umpleau cerul, Domnul a lucarat și a creat tulburare printre armatele inamce a lui Iuda. Exterminarea a fost în așa fel în cât nimeni n-a scăpat cu viață. „Când a ajuns Iuda pe înălțimea de unde se zărește pustia, s-a uitat înspre mulțime și iată că ei  erau niște trupuri moarte întinse pe pământ” (ver.24).

Cântul de luptă erau strofele Psalmilor: 106, 107, 118, 134- Domnul este scaparea mea.  Se ridica o simplă întrebare: de care parte vrem să ne aflăm in timpul razboiului? Cu Iahaziel sau cu Moabiții?  Când ne găsim în mijlocul luptei, de care parte suntem?

Răspunsul este ușor: unde suntem cu o zi înaintea bătăliei. Acum?! Să stăm  în ”templu” nu pare a fi o alegere modernă, din contra, nu este chiar de loc  la modă. Să cânți, să te rogi? Doar „nebunii, credinciosi” si batranii  mai  fac astfel de lucruri! Nu-i la moda, dar moda nu a salvat niciodata sufletele oamenilor, dimpotriva…

 

Cântecul care nu se termină niciodată

Cântecul luptei nu se termină cu biruirea Moabului. Întorcându-se iudeii „au intrat în Ierusalim și în Casa Domnului, în sunete de alăute și de arfe și de trâmbițe” (ver.28). Ei au continuat cea ce făceau și înainte . Cântarea este un mod  de a fi. A cânta cântul bătăliei, ne pregătește pentru victorie. Ioan în Apocalipsa vorbește despre sfinții care vor cânta ”Cântecul Mielului” împreună cu îngerii, pentru veci. Cântecul credinței și a salvării.